S-au sucit ca la Brăila!
Am scris mereu strict pe documentele oficiale, cronologice și ale instanțelor. Talpan crede că a reușit niște victorii, însă a condamnat la dispariție brandul Steaua din orgoliu.
A câștigat niște procese, doar că fix acele procese condamntă echipa CSA Steaua să rămână în liga 2!
A citi singur și a înțelege ce citești este foarte important, articolul acesta se bazează exclusiv pe decizia 989A/2016 prin care FCSB a pierdut dreptul definitiv să mai utilizeze numele Steaua.
Să începem cu începutul, cum am tot zic, ICCJ a întors deciziile instanțelor de apel și a judecat total invers.
Până să intru mai atent în articol, să întelegem întâi cum trebuie să judece ICCJ .
Ce spun specialiștii de la Juridice.ro
Regulile de competență funcțională a ÎCCJ nu permit soluționarea în fond a pricinii deduse judecății decât în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite
În toate celelalte cazuri, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate judeca pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel de atribuții.
În doctrină s-a statuat că „în cadrul competenţei materiale, trebuie distins între competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de instanţe, pe de o parte, iar, pe de altă parte, competenţa materială procesuală, care se stabileşte în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului”.
„În recurs nu se judecă procesul, ci hotărârea atacată” (Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic si practic de procedura civila”, Bucureşti, 1997, vol. I, pag. 363)
Recursul este o cale de atac extraordinară, putând fi formulat „numai pentru motive de nelegalitate”, nefiind o cale de atac devolutivă (cum este apelul), care să permită reanalizarea fondului cauzei.
Așa fiind, este evident că doctrina a statuat în mod unanim în sensul că, în etapa recursului, se cercetează numai nelegalitatea hotărârii atacate. Or, în speța prezentată, Înalta Curte de Casație și Justiție a răstălmăcit total situația de fapt, deși competența sa funcțională nu-i conferă această prerogativă.
Prin hotărârea criticată, nu numai că instanța de recurs a analizat din nou faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanţele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus faţă de calificarea dată în fond și în apel.
Încălcarea competenței materiale funcționale a ÎCCJ în speță rezultă indubitabil din decizia criticată, relevante fiind următoarele paragrafe:
”Pentru a afla dacă titularul a dat dovadă de rea-credință în momentul depunerii cererii, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate împrejurările relevante ale cazului individual” (pagina 15, primul paragraf).
”Instanța de apel a înlăturat, în plus, în mod nejustificat, de la analiza intenției frauduloase la înregistrarea mărcii în cauză două aspecte importante, considerându-le nerelevante, și anume cooptarea de către intimata pârâtă a unor foști angajați ai apelantei și înregistrarea mărcii anterioare nr. 0****, data de depozit 15.01.1999, elemente fără de care a ajuns la concluzia greșită că, prin protocolul din 1999 încheiat cu Asociația de Fotbal Club Steaua București, s-ar fi transmis marca de identificare legată de activitatea fotbalistică și care ar fi tocmai cea a cărei anulare se cere în prezenta cauză, în temeiul art. 47 lit. c. din Legea nr. 84/1998” (pagina 18, paragraful al cincilea).
Relevant în ceea ce privește încălcarea competenței materiale funcționale este și paragraful prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a schimbat situația de fapt, instituind prezumția de rea-credință a pârâtei:
„Simpla utilizare a mărcii ulterior înregistrării, chiar fără împiedicarea directă a unui alt competitor de a o utiliza, nu este suficientă pentru reținerea bunei-credințe la înregistrare (…) faptul că, după înregistrarea mărcii de către pârâtă, reclamantul nu a formulat opoziție și nici nu s-a opus utilizării mărcii până la formularea prezentei acțiuni nu poate reprezenta o dovadă a bunei credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii ”
Așadar, întreaga argumentație a instanței de recurs abundă în constatări asupra situației de fapt și în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc că ÎCCJ s-a comportat în această speță ca o adevărată instanță de apel.
Din motivarea instanței rezultă, fără putință de tăgadă, că ÎCCJ a procedat în mod nelegal la reaprecierea și reinterpretarea probelor administrate în dosar, stabilind o situație de fapt potrivnică aceleia reținute de Tribunalul București și de Curtea de Apel București.
Potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă se găsește întemeiat recursul, „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe”, instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.
De asemenea, conform art. 314 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Doctrina relevantă este unanimă în sensul că „numai prin excepție, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite” .
Or, în cauza noastră, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite/răstălmăcite/reapreciate în recurs.
Din analiza motivării deciziei criticate, se constată că instanța de recurs a reluat, practic, tot fondul pricinii, pe mai multe pagini, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau, și mai grav, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers față de interpretarea dată de instanțele de fond.
În acest fel, instanța de recurs nu numai că a repus în discuție faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de calificarea dată în fond.
În consecință, ÎCCJ, prin decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative.
Constatările referitoare la încălcarea competenței funcționale prin reaprecierea probelor sau a situației de fapt au fost reținute de alte completuri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au statuat că:
„Faţă de prevederile O.U.G. nr. 138/2000 , cu modificările ulterioare, instanţele de recurs ordinar, în cadrul legal al competenţelor de atribuţiune, nu mai pot cenzura hotărârile criticate în calea de atac cu care au fost învestite pentru motivul de greşită interpretare a probelor şi de aprecierea eronată a situaţiei de fapt rezultată, decât cu riscul de a-şi proroga nelegal competenţa funcţională.”
(Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1892 din 13 mai 2003)
„În cazul competenţei materiale intervine competenţa funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei instanţe şi nu secţii sau complet de judecată. (…) Celelalte critici formulate în cauză vizează reaprecierea probelor, aspecte ce nu mai pot fi verificate de către instanţa de recurs în urma abrogării alin. (11) al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000”.
(Decizia Înaltei Curți de Casație și nr. 3154 din 24 martie 2006)
„Schimbând în totalitate situația de fapt, instanța de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. 3 teza a II-a Cod procedură civilă, ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii.
Față de cele arătate, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative”.
(Decizia Înaltei Curți de Casație și nr. 893 din 04 martie 2010)
Probabil că tocmai încălcările frecvente ale dispozițiilor imperative privitoare la competență săvârșite de ÎCCJ au determinat legiuitorul să prevadă la art. 497 din noua reglementare procesuală că singura soluție pe care o poate pronunța ÎCCJ în recurs este casarea.
Înalta Curte de Casație și Justiție a omis că recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă, în care NU se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci se judecă, doar sub aspecte de legalitate, hotărârea atacată
Instanțele de recurs nu se pot pronunța asupra fondului pricinii decât dacă faptele sunt pe deplin stabilite. ”Instanțele de fond sunt suverane în aprecierea și stabilirea situației de fapt”.
Prin hotărârea criticată, nu numai că instanța de recurs a analizat din nou faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanţele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus faţă de calificarea dată în fond și în apel.
Or, ”interpretarea actelor dosarului, prin coroborarea tuturor probelor administrate și prin corelarea acestora cu dispozițiile legale incidente în speță, care au determinat stabilirea unei anumite situații de fapt la instanțele de fond, nu poate face obiect al controlului judiciar, întrucât reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă, mai ales după abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă”.
În același sens s-a statuat și prin Decizia nr. 70R/04.02.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală:
„Se impune a se consemna cu precădere că recursul nu este o cale devolutivă de atac. Prin urmare, sunt date în competența instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea deciziei instanței de apel, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 304 pct. 9 CPC, invocate de recurenții-pârâți. În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat (…)”
În judecarea recursului formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut aprecieri cu privire la buna sau reaua-credință în pofida faptului că acestea reprezintă chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea instanțelor de fond și care nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate
Edificatoare în acest sens este Decizia nr. 532 din data de 14.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție:
„Or, situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate şi, ca atare, împrejurări de fapt precum cele invocate în recurs nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ.”
În susținerea celor afirmate, menționăm și decizia civilă nr. 10164/08.12.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție:
„Este adevărat că determinarea momentului în care încetează buna-credință este o chestiune de fapt, lăsată de la caz la caz, la aprecierea judecătorului”.
Buna sau reaua-credință vizează elemente de fapt, care, în mod evident, sunt în afara cenzurii instanței de recurs, reprezentând un atribut exclusiv al instanțelor de fond și de apel. Astfel:
Prin decizia civilă nr. 504/21.03.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se statuează că
„Încetarea bunei-credințe este o chestiune de fapt”.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a reținut prin decizia nr. 2068/22.03.2012 următoarele:
„Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
(…)
De aceea, în afara considerentelor instanței de apel asupra lipsei bunei-credințe la momentul încheierii acestui contract (considerente care, vizând elemente de fapt, sunt oricum în afara cenzurii instanței de recurs)”.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 136/26.01.2009, analizând critici privind soluționarea laturii civile, statuează că
”(…) vizează exclusiv o chestiune de apreciere asupra unui element subiectiv – buna-credință – atribut exclusiv al instanțelor de fond și de apel (…)”.
Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat un apel la apel
Într-o speță soluționată recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că respectarea dreptului la un proces echitabil presupune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite reexaminarea cauzei prin intermediul unui recurs care să devină un apel mascat.
Or, în cauză, întreaga argumentație a instanței de recurs abundă în constatări asupra situației de fapt și în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a comportat în această speță ca o adevărată instanță de apel.
Prin pronunțarea deciziei civile nr. 3425/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat dispozițiile legii fundamentale
5Instanțele judecătorești sunt cele care formează puterea judecătorească, în vârful ierarhiei fiind Înalta Curte de Casație și Justiție, de altfel, singura instanță nominalizată expres prin Constituție.
Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.
Așadar, rolul ÎCCJ este acela de a asigura unificarea interpretării și aplicării legii pe teritoriul României, iar nu acela de a se afunda în răstălmăcirea aspectelor de fapt statuate de instanțele de fond.
Prerogativele conferite de Constituție Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt esențiale pentru înfăptuirea justiției, deoarece asigură egalitatea în fața ei a justițiabililor prin realizarea unei practici judiciare unitare la nivelul întregii țări.
În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a nesocotit tocmai atribuțiile sale conferite de Constituție referitoare la asigurarea unei jurisprudențe unitare.
Este suficient să menționăm în acest sens o altă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, într-o cauză similară, a pronunțat o soluție diferită, dar corectă:
„Schimbând în totalitate situația de fapt, instanța de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. 3 teza a II-a Cod procedură civilă, ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii.
Față de cele arătate, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative”.
(Decizia Înaltei Curți de Casație și nr. 893 din 04 martie 2010)
6. Concluzii
În consecință, apreciem că necesitatea respectării prevederilor legale imperative, referitoare la imposibilitatea instanței de recurs de a reinterpreta și reaprecia probele și restabili situația de fapt, cât și imperativul respectării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a principiului securității juridice, impuneau respingerea apelului mascat/recursului exercitat.
Nu putem fi de acord cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că aceasta este rezultatul încălcării normelor imperative de ordine publică privitoare la competență, dar ”balonul este rotund, nu mai există echipe mici și totul este posibil în fotbal”.
Textul de mai sus a fost îl puteți citi, complet aici Marca ”Steaua”. Cronica unei anulări nedrepte.
A fost necesar să vedeți competențele ICCJ, cum trebuie să judece, ce arie au, ca apoi să trecem în dosarul de anulare a numelui.
Tribunalul București secția a III-a Civilă respinge reclamația CSA Steaua
Sentința 583/2016 respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului privind încălcarea drepturilor la marcă prin folosirea în activitatea sa a semnului „Steaua”, cererea privind modificarea numelui comercial înregistrat la ONRC și în asociațiile și federațiile sportive și cererea în contrafacere cu privire la mărcile reclamantei.
Dar ce au judecat instanțele? Acele instanțe cu competență exclusivă să judece pe fond
Pasaje din motivarea de respingere a CSA Steaua :
- „Pârâta arată că înregistrarea societății și alegerea numelui nu a fost fost de rea credință și nu a avut intenție frauduloasă……denumirea fiind obținută legal iar din anul 2003 până în prezent reclamantul (CSA STEAUA) nu s-a simțit prejudiciat în niciun fel de numele SC Fotbal Club Steaua București SA și nu a înaintat nicio sesizare in acest sens la Ministerul Tineretului și Sportului, Liga profesionistă de Fotbal, Federația Română de Fotbal sau la forurile fotbalistice înternaționale, FIFA sau UEFA
- Pentru clarificarea situație se arată pron sentința civilă 186/08.07.1998 a Tribunalului București, Secția IV-a Civilă nr 431./PJ/1998 că AFC STEAUA a dobândit personalitate juritică…. statutul acesteia a fost avizat favorabil pentru denumirea Steaua București de toți factorii responsabili din MAPN, regăsindu-se printre ei și comandantul CSA Steaua București, reclamant în prezenta cauză.
- AFC devine acționar-fondator în 2003 la SC Steaua SA, prin procesul verbal nr 110/24.01.2003 și tranzacția extrajudiciară nr. 76/24.01.2003 (punctul 8) membrii asociației sunt de acord cu denumirea viitoarei societăți și subrogarea acesteia în toate drepturile asociației.
- Riscul de confuzie – nu se pot face confuzii sau risc de asociere, deoarece CSA STEAUA este club de drept public, cu fonduri de la bugetul de stat, polisportiv, nu este înscris în liga Profesionistă de fotbal și în Fererația Română de Fotbal.
- Domeniile sportive sunt distincte, victoriile în fotbal a pârâtului diferă de victoriile la alte discipline sportive ale reclamantului și nu există intenția de apropiere a semnului notoriu STEAUA – Aici s-a referit Becali că CSA Steaua nu poate face fotbal și că nu a exitat prejudiciu. Echipa nu exita, cui i-a creat prejudiciu?
- Atenție la motivarea asta : CSA STEAUA nu este comerciant în sensul legii, întrucât reclamanta nu are activitate comercială propriu-zisă, desfășurată în cadrul unei concurențe loiale, nu este înregistrată la Registrul Comerțului, nu ține registre contabile specifice unui comerciant, nu poate fi declarat în faliment și nu este supus impozitului pe profitul realizat din activitatea comercială.
- Nu exită identitate de servicii și produse precum cele care a fost înregistrată marca reclamantului;
- SC Steaua SA nu folosește semnul distinctiv STEAUA cu titlu de marcă, având marcă proprie, nefiind afectată nicio funcție principală de identificare și diferențiere a serviciilor, de garanție a originii serviciului sau să fie lezată în vreun fel funcția reputației pentru reclamantă sau produsele ei.
- Conform adresei 428/98 către Tribunalul București, MAN face cerere de renunțare la căile de atac în dosarul 431/PJ/98 în vederea legitimării clubului pentru a putea fi înscris în Cupele Europene și pentru a ființa legal în campionatul național, în 99 ministrul apărării propune ca în noul CA AFC să fie Eugen Bădălan, Traian Pigui și Cătălin Zisu.
- Prin decizia de preluare de către AFC a patrimoniului în cesiune, AFC preia și salarizările dar și datoriile MAN către AVAB și Tehnorob – deci existau datorii și înainte de Păunescu.
- 2004 în AGA AFC a înființat SC Steaua SA conform art. 47 din OG 26.2000 și cap IV art. 12 pct 5 din statutul Asociației.
- AGA au votat 77 pentru, 3 împotrivă și 5 abțineri, pentru 51% George Becali renunțând la datoria de 5.2 milioane de euro.
În consecință, dispozițiile art 35 și 36 din legea mărcilor, invocate de CSA, nu sunt aplicate în cauză, tribunalul reținând numele comercial al pârâtei este legal obținut și legal folosit.
Textul preluat integral din motivările tribunalelor ce au respins reclamațiile CSA STEAUA, le-am scris să vedeți cum au motivat instanțele de fond și cum a întors ICCJ totul, deși nu au dreptul ăsta, și cum tot procesul s-a legat de „rea-voință„
Ca să mai ucid niște vise umede a fanilor CSA STEAUA, instanța aia care a anulat numele, a zis și pas la daunele alea de 37 de milioane de euro invocate de Talpan, motivul fiind simplu, Steaua (FCSB) nu a concurat pe nimeni și nu a adus nimănui prejudicii, din contra a ținut numele în viață.
Dacă citiți bine motivările, de aici a zis Gigi Becali că „domnle, Talpan a zis că nu face fotbal” – prin toate răstălmăcirile domnului jurist, CSA Steaua a intrat într-o fundătură fără ieșire.