Acum câteva zile auzeam la radio o chestie de sondaj, cum că 90% din români se visează șefi. Oamenii erau întrebați „De ce vă doriți să fiți șef” iar răspunsurile era al naibii de seci. Chestia de la Radio era un promo pentru emisiunea asta:
Văd că a scris și Zoso despre asta
Înainte de a vă lăsa să vizionați emisiunea, am să povestesc puțin niște lucruri din viața mea.
In 2012 am primit primul post de conducere mai serios, am mai fost eu ceva șefuț pe la alte job-uri dar era o chestie mai administrativă.
În 2012 am primit sarcina de a angaja niște oameni pe care întâi trebuia să îi găsesc, apoi din echipa formată să o fac să devină cea mai bună.
Au existat multe chestii grele, lucram cu un plafon de oameni nu tocmai calificați, o salarizare foarte defectuoasă și temperamente greu de controlat.
În timp mi-am impus stilul și am reușit să fac cea mai bună echipă. Un pot de conducere vine la pachet curesponsabilitățile job-ului.
Asta înseamnă termene, rezultate, controlul destinului asupra oamenilor pe care îi conduci, sacrificii.
Am reușit să fac asta cu brio.
În decembrie 2014 am fost promovat la un nivel superior, credeam eu că va fi mai ușor. La acest nivel trebuia să lucrez cu oameni mai competenți, experimentați, eu trebuia să fiu omul care gândește.
Lucrurile nu au stat chiar așa, faptul că trebuia să lucrez cu oameni pregătiți, nu înseamnă că erau pregătiți.
Așa că pe lângă toate beneficiile unui post de conducere (autoritate, pachet salarial mai bun, notorietate) au venit și lucrurile mai puțin populare.
Dacă eu am reușit să fac totul în trecut fără să dau oameni afară (cei mai mulți se excludeau singuri) , acum a trebuit să fac asta.
O chestie nouă, nimeni nu m-a învățat cum să te pregătești sufletește să excluzi un tânăr de 29 de ani care nu mai era ce trebuie sau cum să anunți un om cu 2 copii acasă că de mâine nu mai este pe post pentru că nu mai corespunde cerințelor.
Orice stres am înfruntat, orice presiune, target, orice dar orice , mereu am trecut cu brio peste toate. Dar peste asta cu greu.
E un pas în dezvoltarea mea , e drept. Nimeni nu m-a învățat să fiu manager și pentru că eu mereu am fost tipul mai popular iar totul se făcea din respect față de mine. Acum am dat de o altă structură de oameni care nu știu noțiunea de respect sau automotivare atunci când am oferit exemplul propriu în diferite proiecte.
Pentru că nu eram pregătit să dau un om afară la acest nivel, am tot lungit sentința, am tot sperat că lucrurile se schimbă și nu voi mai fi nevoit să o fac.
Asta mi-a adus niște sancțiuni și niște trageri serioase de perciuni. Practic mi s-a cerut direct să fiu și omul cu deciziile nepopulare, în special asta de a da oameni afară pentru că orice altă chestie nepopulară nu m-a afectat niciodată.
Așa că înainte să îți mai privești șeful cu invidie crezând că el seara doarme pe saci de bani ori că îl doare la vasilică de tot ce se întâmplă și crezi că ești victima unui șef care cere, gândește-te că cere pentru că asta este fișa postului, asta trebuie să facă și la fel ca și tine are niște task-uri de îndeplinit.
Nu vreau să intru în discuția „Șeful meu e un cretin pentru că îmi dă mereu să fac mai mult ” , aici este o altă discuție și ca orice șef, fiecare are stilul său.
Eu mă adresez doar la partea aia inoculată încă de pe vremea părinților, aia în care dacă vecinul era inginer și avea un job la birou, îl vedeam toți ca pe satana. Despre clasa aia de oameni care consideră că ei sunt cei mai valoroși că ei dau cu sapa iar șeful o freacă la birou.
Dacă Vasile dă cu sapa rău, nu pățește nimic, dacă șeful lui îi dă indicații greșite și Vasile dă cu sapa rău, atunci șeful lui plătește!