Odată cu venirea în partea moldovenească a ţării mă întâlnesc tot mai des cu plângăcioşi.
În partea asta a ţării toţi se plâng că sunt săraci, că ei nu au bani de o maşină, de un suc în Palas, de o casă şi că asta le este soarta.
Însă când le vorbeşti de muncă, parcă îi insulţi. Oamenii sunt prea importanţi, nu se înjosesc , au mândrie în ei şi consideră că e mai demn să tai frunza la câini decât să începi să faci ceva.
Chiar zilele trecute vorbeam cu un nene care a lucrat 15 ani pe la CFR şi acum nu are cu ce să îşi mai crească copii, spunea că a refuzat câteva job-uri pe 900 ron pe principiul că el a fost un mic şef acolo şi acum nu se vede lucrând pe şantier. (Nu ofeream un astfel de job, e doar o descriere)
Poţi înţelege raţiunea asta atunci când angajatorii îţi bat la uşă, nu când ai mai bine de 1 an de când nu ai mai mai încasat un salariu.
Tot zilele trecute ţineam interviu unei tipe în Suceava, tipa a fost nuştiu ce director executiv pe la BCR, din cv-ul ei a avut o carieră frumoasă.
Apoi a renunţat la carieră pentru a susţine afacerea familiei, o crescătorie de ciuperci. Nu a mers, au intrat în faliment şi acum îşi caută iar un job.
Nu a mai lucrat de un an şi jumătate însă la interviu s-a prezentat cu nişte aere de ziceai că mă angajează ea pe mine.
Am întrebat-o ce este cu atitudinea asta şi mi-a răspuns că „La ce calificare am, îmi permit să pun pretenţii şi să am atitudinea asta” , moment în care i-am amintit că de 18 luni ţine umbră pământului şi că ea a aplicat pentru job, nu eu am căutat-o. Interviul s-a oprit în secunda doi, deja fierbeam de nervi.
Asta ne este problema, murim de foame, nu avem bani de un suc la dozator , dar când vine vorba de un job, să fie ceva de director pentru că noi nu ne înjosim.
Oamenii uită un lucru, încă suntem în plin deficit de locuri de muncă iar piaţa este plină de oameni capabili fără locuri de muncă. Deci practic angajatorii nu mai sunt la picioarele oricărui angajat.
Nu discutăm acum de oameni calificaţi pe posturi cheie.
Trăim în vremuri apuse, încă ne imaginăm că putem trăi din 900 lei salariu şi că dacă ţinem capul jos şi spălăm maşini toată viaţa , vom avea un viitor.
Nu îmi pot imagina cum tinerii nu vor mai mult, nu trag mai mult, nu se interesează mai mult de viitorul lor.
Nu înţeleg cum de nu sunt conştienţi că o carieră se clădeşte, nu îţi pică din cer.
Că toate au un început şi doar având curajul să începi să faci ceva, poţi visa mai târziu la un post de mare şef.
Nu înţeleg cum de mii de tineri nu au un liceu terminat şi nu îi deranjează asta, de fiecare dată când se prezintă la un interviu vin cu textul „Eu n’am şcoală, nu am experienţă în domeniu dar am ambiţie” , ahaaam.
Lasă-mă să te contrazic, ai 25-30 de ani, nu ai terminat liceul când trebuia, nu judecăm trecutul ăla, dar de la 18 ani la 30 puteai să îl termini, asta ar fi însemnat ambiţie.
Un om care afişează o stare confundată cu ambiţia nu este ambiţios, este doar un om care are o scânteie de moment. Ambiţia este atunci când conştientizezi că viitorul tău e negru şi faci ceva în sensul ăsta.
Deci, lacrimile nu impresionează pe nimeni, nu plătesc rate, sucuri şi cluburi. Lacrimile de crocodil nu generează milă ci silă!!!
Dragi tineri, toţi am greşit în trecut, nu toţi suntem călăuziţi de noroc, nu toţi avem isteţimea necesară pentru a genera succes, însă toate acestea se pot compensa cu implicare şi multă muncă.
Fanii de pe facebook nu îţi vor mai hrăni nevoile şi peste vârsta de 22 de ani!
Ambiţia voastră de reuşită este fix ca dorinţa acestei fete de afirmare: