Panica și lipsa educației fac mereu mai multe victime

În cazul #Colectiv bilanțul este dramatic datorită panicii create acolo, toți s-au călcat să supraviețuiască, automat s-a activat în fiecare instinctul primar.

În astfel de situații, cel mai mare dușman al omului nu este dezastrul în sine, ci panica și lipsa de educație în astfel de situații.

Noi nu știm cum să reacționăm în caz de orice, nu suntem educați, nu avem exercițiu. Observăm că prin alte țări se fac simulări în fiecare săptămână, simulări pentru incendii, cutremure, etc. Repetiția simulărilor și orele de curs repetitive nu sunt degeaba. Ele au ca scot crearea unor reflexe, ca atunci când te vei confrunta cu o situație reală să te blochezi.

Este dacă vreți ca un curs de autoapărare. Mulți se antrenează cu anii în diverse discipline sportive, cei mai mulți nu vor folosi niciodată ce au învățat, însă la nevoie individul a fost antrenat prin exercițiu să acționeze.

Mă uitam la un documentar din China, era un cutremur puternic iar oamenii erau foarte calmi și știau ce au de făcut. Apoi m-am uitat la o simulare de incendiu într-o școală din America. Nu le-a zis nimeni că este simulare, ieșeau pe rând în șir indian fără să alerge și căutau zonele de siguranță.

Apoi fiecare cadrul din școală avea niște sarcini clar trasate. Profesori care opresc curentul, profesori care se ocupă de evacuare, profesori care verifică toate sălile, etc. De la mic la mare, fiecare știa ce are de făcut, copii aveau și eu sarcini.

Am trăit un moment de panică anul trecut, eram în cinema la Buzău și povesteam aici că a fost cea mai nasoală senzație.

Ne utiam la film, a început cutremurul, în sală lumea deja începea să se agite iar eu mă rugam să nu înceapă vreunul să țipe că începea haosul. Mă uitam cu teamă la cei din jur pentru că le sunau telefoanele și practic se crea un moment confuz. Am pus mâna pe prietenă să o țin pe scaun, în cazul în care se panicau, nu aveam de gând să merg spre ieșire în acel moment.

Norocul de moment a fost că s-a terminat repede și nimeni nu a apucat să țipe, însă panica încă se simțea. Un sentiment mai urât a fost în momentul în care toți din sală aveam zeci de apeluri pierdute, ne gândeam la ce e mai rău, că afară e prăpăd. Când am ieșit din sală toată lumea încerca să își sune rudele însă rețelele erau picate.

Eu urmăream pe facebook ce se întâmplă la Galați, vedeam geamuri sparte în clădiri, poze din apartamente cu mobilierul făcut praf. Am reușit să îmi sun părinții, mi-au spus că era să pice mobila peste fratimiu, noroc că dormea și cum era el în pat, mobilierul a căzut lângă el. Deci faptul că dormea l-a ținut pe loc, dacă se panica…clar nu mai stătea în același loc.

Din fericire pământul s-a cutremurat fără victime, nu am cum să uit sentimentul ăla. Să te afli într-o încăpere cu zeci/sute de persoane și să se instaureze panica.

Oricât ai fi de calm, dacă în jurul tău e haos nu prea mai poți să te controlezi.

Din acest motiv este important ca în școli să se predea astfel de discipline. Să știe ăla micu ce să facă, să nu fugă, unde să se ascundă, să taie gazul, să arunce siguranțele, etc. Pentru că în caz de ceva, nu neaprat este un adult pe lângă ei, trebuie să învețe singuri.

Avem o grijă cumplită asupra celor mici „Nu umbla la panou, nu umbla la aragaz, nu umbla la apă” , păi….noi suntem primii care greșim aici. Nu îi lăsăm să învețe să aprindă un aragaz în prezența noastră, dar ce facem când rămân singuri acasă? Ce facem dacă se întâmplă ceva?

Dacă cel mic nu a avut acces niciodată la chestiile astea cât a fost mic și a absorbit totul ca un burete, cum avem pretenția să se descurce în astfel de situații când este mai mare? Citind pe net?

Dacă ar fi educat la școală sau acasă să umble la un aragaz, care este scopul lui, care sunt limitele lui. Copilul nu ar avea curiozitatea de a deschide gazele doar să vadă ce se întâmplă.

În Finlanda se ducă copii să devină independenți încă de mici, li se oferă ore de joacă creative și educative. Noi ne lăsăm de muncă să putem sta cu plodul până face 15 ani că dacă nu știe să își încălzească ciorba.

La 30 de ani nu mă pot apuca de citit cărți „Cum să procedezi în caz de incendiu” pentru că aș rămâne cu un text în memorie dar niciodată aplicat. În caz de dezastru oricum nu sunt antrenat să reacționez, cu siguranță nu o să îmi aduc aminte de acel text, dacă îmi aduc aminte oricum nu știu cum să îl aplic, deci exercițiu și reflex.