Astăzi în categoria Travel România o să vă arăt încă odată ce țară frumoasă avem, aceste poze pe care le vedeți aici pe blog sunt adunate din călătoriile de anul acesta.
Din păcate abia de 2 luni de zile m-am hotărât să scriu și să adun poze deși până acum 2 luni am călătorit mai mult.
Peștera Dumbovicioara este plină de istorie, aici s-au găsit picturi în piatră a oamenilor preistorici, osemintele unui urs și multe stalagmite ce au prins diverse forme.
Peştera datează din anul 1579, perioadă în care era folosită de localnici drept ascunzătoare împortiva invadatorilor. Mai târziu, a fost locuită de diferite personaje, precum un pustnic, tâlhari şi nu în ultimul rând – un urs.
Într-o lucrare de specialitate, peştera apare menționată de J. Fridalsky în anul 1767, în lucrarea “Mineralogia Magni Principatus Transilvanie”, fiind prima peşteră din Muntenia, respectiv Oltenia care apare într-o lucrare ştiințifică. În plus, peştera este primul fenomen carstic ce a servit drept model unui pictor celebru (tabloul “Peştera Dâmbovicioarei”, de Nicolae Grigorescu).
În 1980, peştera a fost electrificată. Prima menţiune scrisă despre această cavitate o întâlnim în lucrarea lui J. Fridvalsky, Mineralogia magni Principatus Transsilvaniae, apărută la Cluj, în anul 1767. Peştera a fost uşor să fie cunoscută de la intrare până la punctul T1, astazi capătul porţiunii vizitate de turişti, în prezenţa unui ghid local. Cam prin 1955, un grup de speologi braşoveni a largit neînsemnata gaură ce se afla jos în stânga peretelui de la T1. S-a intrat într-o galerie foarte strâmtă şi joasă care după câţiva metri dădea, spre dreapta, într-o salita de 5 x 2 metri, cu stalactite şi stalagmite.
În timpul săpăturilor au apărut oase de Ursus spelaeus. În salita cu formaţiuni a fost apoi largită o gaura de cinci centimetri diametru, prin care venea aer rece.
S-a intrat într-un culoar larg de circa 2 metri, înalt de până la 5 m, care sfârşea în faţa unui morman de grohotiş (punctul T2). Săpăturile au fost începute din nou, în urma acestora a apărut un craniu de urs, apoi un gang cotit şi o săritoare de 6 m, din două trepte. Explorarea s-a oprit în faţa unui puţ dincolo de care continua galeria îngustă . Anii au trecut şi despre Peştera Dâmbovicioara nu s-a mai scris nimic. Nu se stie când, cine şi dacă cineva a coborât micul puţ de la T3 şi până unde a ajuns. Legenda povesteşte despre un sihastru care ar fi ales această peşteră drept locuinţa sa, vrajit fiind de frumusetea locurilor din împrejurimi.
Oamenii locului au păstrat amintirea pustnicului, astfel că formaţiunile calcaroase au căpătat denumiri legate de viaţa şi activităţile acestuia: Altarul, Patul, Cuptoarele Pusnicului, Salonul, Biblioteca, Hornurile, şi denumiri specifice animalelor din zonă, în funcţie de diferitele forme calcaroase: Cerbul , Bârlogul Ursului, Sala Liliecilor, Ţapul, Berbecul. În această peşteră au fost găsite fosile ale ursului de peşteră, aşa cum s-au gasit şi în multe alte peşteri de la noi din ţară. Peştera propriu-zisă ar fi fost cunoscută înainte de 1579, când localnicii o foloseau pe post de ascunzătoare împotriva cotropitorilor. Ulterior peştera a fost locul de reculegere al unui pustnic, ascunzătoarea a doi tâlhari cunoscuti la acea vreme.
Temperatura în peşteră este una caldă ce variază între 10 şi 12 grade Celsius, având o umiditate moderată. Peştera Dâmbovicioara are o lungime totală este 555 de metri, fiind formată dintr-o galerie unică. Galeria are înalţimi ce variază între 4-5 metri şi laţimi ce variază între 3-4 metri, însă după 150 de metri de la intrarea în peşteră, galeria începe să se îngusteze considerabil.
Sursă istorică de aici
Drumul spre peșteră este superb, practic imediat cum începi să te apropii de Piatra Craiului , peisajele încep să își facă apariția (drumul meu a fost din direcția Bran).
Nu am pus prea multe imagini din peșteră deoarece nu au ieșit tocmai bine.